Intotdeauna mi-au placut persoanele care rad din tot sufletul. Mie foarte rar mi se intampla sa rad asa cu zgomot, de cele mai multe ori doar zambesc.Mi-aduc aminte de fratele meu, Romeo, care radea cat il tineau plamanii la seriale de comedie. Maica-mea tot timpul il certa. I se parea ceva aiurea. N-am itneles niciodata gestul ei, insa, in timp, am observat ca multe persoane de varsta ei reactioneaza la fel. Parca nu stiu sa se bucure. Au trecut anii si l-am intalnit pe sotul meu, Calin. Un ras colorat si sincer, dar trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva timp pana sa ma obisnuiesc cu aceasta stare, ca s-o consider normala. Probabil mi se intiparise in cap ideea maica-mii, de fapt nu-i nicio idee, ca ea n-are explicatie logica pentru gestul ei. Zilele trecute am inteles si mai bine rolul rasului. Am ras cu lacrimi cu fiica mea Karina. Un ras cristalin, cu gura pana la urechi. Mi-au dat lacrimile de fericire si abia atunci am constientizat ca nu rad destul de des. Mi-am promis sa rad mai des, sa ma bucur de lucrurile marunte si sa nu mai bag in seama toate nimicurile. Va fi greu, dar promit sa incerc!

Anunțuri